Profesorii de la UNAND, ne-au pregătit o excursie de o zi în inima culturii Minangkabau, adică în Batusangkar. Ne-am urcat într-un autobuz plin de șarm și după vreo oră de întârzieri am pornit la drum, cu voie bună. A fost voie bună la propriu, pentru că pe drum am ascultat muzică și profesorii cântând karaoke. Prima oprire a fost la cascada Lembah Anai, pe care am mai văzut-o cu o săptămână înainte când am fost la Mifan Waterpark. Ca și atunci, am privit-o de la distanță.
Următoarea oprire din circuit a fost satul Pariangan, la poalele vulcanului Marapi. Tradiția spune că acesta este prima așezare Minangkabau, cultura băștinașilor din Sumatra de Vest. După ce am trecut prin Padang Panjang, ne-am oprit din nou la Batu Batikam (Piatra Înțepată), o relicvă neolitică ce atestă originea culturii Minangkabau. Următoarea orpire a fost la Muzeul Van del Capellen din Batusangkar. Cel mai interesant lucru pe care l-am făcut acolo a fost să degustăm niște preparate culinare tradiționale de la un mic festival ce se desfășura lângă parcarea de mașini.
Când vine vorba de Sumatra de Vest, Batusangkar e orașul culturii. Împreună cu Bukittinggi și Payakumbuh reprezintă locul de origine a culturii Minangkabau. Cele trei orașe sunt dispuse aproximativ în jurul vulcanului Marapi, la aproximativ 90km de Padang, în interiorul insulei Sumatra. Altitudinea variaza de la 500 până la 1000m și datorită bogăției și varietății vegetației și a faunei a fost locul propice pentru dezvoltarea acestei civilizații. Ei numesc acest triunghi darat sau daret (cel mai bine tradus prin ținut sau meleaguri). Celelalte zone în care a migrat civilizația Minangkabau, precum Padang, Painan sau Pariaman, se numesc rantau (coastă sau litoral).
Migrația în sine (merantau), este un obicei Minangkabau, prin care bărbații își părăsesc casa sau locul de origine și călătoresc, uneori la sute de kilometri distanță, în căutare de experiențe, oportunități, îmbogățire sau pentru a-și găsi un scop în viață. Încă de mici, băieții trăiesc separați de familie, într-un fel de cămin (surau), care de cele mai multe ori este construit în jurul unei moschei. Acolo învață silat (arte marțiale Minangkabau) și alte deprinderi care ar trebui să îi ajute când pleacă în migrație. În perioada adolescenței, ei sunt încurajați să își părăsească satul, să își ia viața în piept, să învețe și să acumuleze experiențe departe de casă, pentru ca apoi să se întoarcă și să fie utili societății. În teorie, aceștia ar trebui să se întoarcă acasă cu bani pentru a-și întreține familia, dar în practică, mulți dintre ei rămân definitiv în afara spațiului originar al culturii.
O consecință logică a migrației este transferul proprietății între cei care rămân acasă, respectiv femeile. Terenul, casa și proprietățile femeii, de dinainte de căsătorie (suku) vor fi protejate și nu se pot înstrăina după căsătorie, decât dacă femeia dorește, însă cu acordul familiei, în special al unchiului din linia mamei. Astfel, la ora actuală, cultura Minangabau este cea mai mare societate matriliniară din lume. Există un film pe care vi-l recomand, nu doar pentru scenele de arte marțiale, dar vă poate ajuta să înțelegeți mai bine această cultură: Merantau (2009), cu Iko Uwais.
Cultura Minangkabau pune accent pe educație și a produs multe capete luminate de-a lungul timpului. Primii lideri din Indonezia, Malaezia și Singapore au fost Minang. Chiar și astăzi sunt bine reprezentați, atât ca număr, cât și ca influență, în organismele guvernamentale și alte structuri de conducere din Indonezia.
Ce mi se pare interesant este modul în care funcționează cultura Minangkabau, cu religia islamică, în contextul unei societăți pe care tehnologia, parcă a prins-o pe nepregătite. Sunt diametral opuse prin definiție. Cultura Minangkabau favorizează femeia, iar religia și cutumele islamice protejează bărbatul. Am cerut lămuriri despre ce se întâmplă în caz de divorț. Prima oară se aplică legea (suku minang), prin care bunurile femeii dinainte de căsătorie îi revin acesteia. Apoi, 2/3 din bunurile acumulate după căsătorie (teren, case, afaceri), îi revin bărbatului, conform legii islamice (sharia) și restul de 1/3 îi rămân femeii. În cazul Sumatrei de Vest, chiar și legislația este concepută cu modificările aferente.
Revenind la circuitul nostru cultural, am luat masa în casa tradițională (rumah gadang) a unei profesoare în Rao-Rao, un mic sat unde se mai păstrează tradițiile, inclusiv cele referitoare la surau, sau la căsătoria cu persoane din același sat. Profesoara nu mai știa vechimea casei, dar avea cel puțin 100 de ani. Ne-a plăcut foarte mult. Mirosea a lemn, era curățeie și era liniște. Deși inițial baia și toaleta erau afară, pentru că în trecut lumea se spăla la râu, casa e compartimentată acum și nu mai e nevoie să ieși pentru un dus sau pentru necesități.
Punctul final și poate singurul obiectiv turistic care se prezenta ca o atracție turistică, în sensul prorpiu al expresiei, a fost Istano (Palatul) Pagaruyung. Reprezintă locul de domnie a familiei regale Minangkabau. Istoricii apreciază că regatul a fost instaurat de Adityawarman cândva între 1347 și 1375, dar momentul construcției inițiale a palatului nu se poate determina exact, probabil din lipsă de date. Primul european care a ajuns în regiunea Minangkabau a fost un portughez, în 1684. Până în 1818, palatul a ars sau a fost incendiat de trei ori. A fost reconstruit pentru a arde din nou în 1966. A fost reconstruit în 1976 devenind muzeu și atracție turistică. Ultimul incendiu a fost in 2007 după care, palatul a fost reconstruit (pentru ultima oară, până astăzi) și inaugurat în 2013. Este una dintre cele mai nefericite sau ghinioniste construcții de care am auzit.
Inițial, Palatul Pagaruyung era construit integral din lemn. Astăzi, structura de rezistență este din beton. Are 3 niveluri, e susținut de 72 de stâlpi de susținere, iar forma curbată a acoperișului este tipică construcțiilor Minang, amintind de coarnele de taur (Rumah gadang). Din naționalism și mândrie, foarte multe clădiri, atât publice cât și private, din Sumatra de Vest, au acest tip de acoperiș, uneori construit prin metode tradiționale, alteori într-o interpretare modernă (precum Moscheea Raya, din Padang)
Am privit apusul de la ultimul etaj al palatului, după care am pornit spre casa cu autobuzul veseliei. Ne-am întors pe alt drum, mai lung. Deși făcea parte din planul inițial, care a fost dat peste cap de câteva ori din cauza întârzierilor, se putea renunța la drumul ocolitor, pentru că era deja noapte și nu se mai putea vedea nimic din lacul Singkarak, motivul ocolului. Am ajuns acasă obosiți, aproape de miezul nopții, dar a doua zi a fost duminică așa că nu ne-am pus alarma la telefon.
The post Călătorie în centrul culturii Minangkabau appeared first on PlecațiDeparte.ro.
